Joy.

Mda. Foarte interesant, n-am ce spune. Cu adevărat uimitor. Au schimbat arhitectura casei şi aspectul grădinii. A, da, şi au înlocuit fântâna arteziană. Însemnul contractului se află în ochiul drept al lui Alois (punem pariu că la Claude e pe mâna stângă?). Să vedem ce mai apare în continuare. Furculiţe şi cuţite pe post de arme?! Incredibil de original. O menajeră dubioasă cu părul alb (aş râde dacă n-ar fi aşa de tragic). Claude parcă e Sebastian 2, în timp ce Alois îmi pare cu mult inferior lui Ciel; acesta din urmă nu s-ar exterioriza nicicând cum o face înlocuitorul său. Ciel n-a vărsat nicio lacrimă nici măcar atunci când a fost torturat. Iar la sfârşit ne apare un fundal pe care scrie "Kuroshitsuji", după care trânteşte cineva un "II" fix în mijlocul ecranului. Uau. Spechless.
Mi-am zis că nu voi face comparaţie şi voi lua lucrurile ca atare. Dacă va citi Crissy asta, sunt sigură că îşi va da ochii peste cap, la cât am înnebunit-o pe subiectul ăsta. Dar nu pot să mă abţin. Pur şi simplu nu pot. Mi-e ciudă. Nu ştiu pe ce sau pe cine, dar mi-e ciudă. Aproape că îmi doresc să nu fi descoperit niciodată "Kuroshitsuji".

Mixed feelings

Câteodată suntem prea orbi pentru a vedea ceea ce contează cu adevărat. Uneori luăm prima opţiune ce ni se înfăţisează drept adevăr incontestabil. Deseori nu trecem prin propriul filtru al gândirii informaţii furnizate de alţii. Aproape întotdeauna ne ghidăm după ceilalţi.

Can we fly? Do I stay?
We could lose, we could fail.

Se întâmplă însă rareori să ne trezim faţă în faţă cu o situaţie improbabilă. Ce e de făcut? Suntem ceea ce vor ei să fim sau ceea ce suntem cu adevărat? Şi cum ne conştientizăm eul din moment ce am trăit atât de mult timp înghenunchiaţi de concepţiile lor?

In this moment it takes
To make plans or mistakes.

Oare ce e mai dificil de suportat? Regretul că ai făcut ceea ce era de aşteptat să faci (şi nu ce ţi-ai fi dorit) sau frica de a da greş într-o nouă şi neobişnuită situaţie?

They don`t trust you, me, we, us.

Şi te trezeşti că faci un lucru nebunesc. Şi descoperi că-ţi place. Îţi oferă o experienţă minunată, chiar sublimă, ajutându-te să te descoperi aşa cum nu te-ai gândit vreodată că ai putea fi. Dar îţi este teamă de reacţiile celorlalţi, aşa că te ascunzi.

Starting from here, let's make a promise
You and me, let's just be honest.
We're gonna run, nothing can stop us
Even the night that falls all around us.

Însă odată ce eşti descoperit, tot ceea ce ai construit începe să se dărâme. Dar acum nu mai eşti ca ei. Ştii să diferenţiezi aparenţa de esenţă, pentru ca ai fost iniţiat de cel mai nobil sentiment dintre toate. Şi atunci îndrăzneşti, pentru prima dată, să lupţi pentru ceea ce contează pentru tine.

They don't understand,
They don't understand us.

Nu-ţi mai rămâne nimic altceva decât să continui lupta, sperând că, astfel, într-un fel, îi vei face să înţeleagă.

How dare you say?
I go about things the wrong way?

Iar atunci când, într-un final, reuşeşti să te faci înţeles, iubit şi acceptat... ce bucurie mai mare există?

What do you want from me?

Hey, slow it down
What do you want from me?

Sunt conştientă că mereu am fost, sunt şi voi fi un copil. Un copil fricos care se crede o mică Xena. Un fel de prinţesă războinică care ştie întotdeauna ce vrea şi cum să obţină ceea ce vrea. Ei bine... nu prea.

Yeah I'm afraid
What do you want from me?

Nu am ştiut niciodată ce anume îmi doresc cu adevărat. Am oscilat între numeroase opţiuni de-a lungul timpului; oare am făcut acum o alegere definitivă?

It messed me up, need a second to breathe.

În momentul de faţă sunt atât de aeriană încât nici nu are rost să-mi pun întrebări atât de complicate. Nici nu sunt sigură că tastez ceva coerent.

Yeah, it's plain to see
That baby you're beautiful.

Cine eşti de fapt şi cu ce drept ai intrat precum o furtună în viaţa mea? Nu ţi-e jenă? Cum îndrăzneşti să mă zăpăceşti cu acei ochii frumoşi şi zâmbetul tău de înger?

It's me, I'm a freak (yeah)

E numai vina mea. Cine m-a pus să-mi întorc privirea în direcţia ta?

Once upon a time I didn't give a damn

Şi totuşi, nu mă pot opri din acest galop nebunesc. N-am crezut că voi ajunge să-mi pese atât de mult. Niciodată.

It messed me up (It messed me up)

Dar niciodată să nu spui niciodată.

What do you want from me?

De ce?

De obicei îmi place să-mi pun întrebări. Pentru că, după cum spunea şi profesorul meu de Ontologie, domnul Gherghel, aproape niciodată primul răspuns nu este cel mai potrivit. Iar atunci trebuie să mai cauţi. Şi totuşi, de ce? De ce trebuie să fiu mereu pe locul al doilea? Chiar şi când, printr-un joc tâmpit al sorţii, obţin primul loc, tot mă simt ca şi cum ar fi cineva mai bun decât mine. Tot mă simt ca şi cum aş fi în inferioritate, ca şi cum nu aş fi demnă de a mă afla pe o treaptă mai sus decât cea pe care mă aflu. Şi încerc. Încerc să urc, să nu mă împiedic, sau, mai rău, să cad. Oare ce aş prefera: să rămân unde mă aflu sau să alunec în gol? De ce trebuie însă să existe doar două variante? De ce nu pot pur şi simplu să fiu sus, acolo unde îmi doresc? Oare chiar nu merit? De ce?

Timpul trece, amintirile rămân

Uite, măi, să nu spui că te-am minciunit şi că nu mă ţin de cuvânt; nici nu te ţin pe tine departe de văzul lumii, că doar trebuie să am şi eu cu ce mă lăuda, nu? XD Da, Magda, despre tine e vorba. Regret că nu am la îndemână nicio poză cu noi două, altfel aş fi folosit-o. Regret că între noi sunt 390 km şi că trebuie să mă mulţumesc cu apeluri telefonice şi amăgirea că în curând se apropie vreo vacanţă pentru a te putea vedea din nou. După cum se vede, regret cam multe. Dar nu voi regreta niciodată anii petrecuţi împreună, veşnicile ciondăneli sau "declaraţiile de dragoste" :D. Nici nu îmi amintesc acum câţi ani ne-am cunoscut. Este foarte posibil să fi fost amândouă două mogâlneţe care urcau şi coborau scările, uitându-ne urât una la cealaltă. Tu, stăpână în blocul tău, eu, în vizită la bunici. Ce copii (şi la propriu, şi la figurat) mai eram atunci! Am ajuns cu adevărat să te cunosc abia când am "aterizat" amândouă în aceeaşi clasă. Ghinionul tău a fost că, la scurt timp după, te-ai pricopsit cu mine drept colegă de bancă, până la sfârşitul liceului. Simt cum, lent dar sigur, mă cuprinde melancolia. Ce geloasă eram când stăteai în pauză cu Luisa! Ce geloasă erai când stăteam în pauză cu Alex! Parcă aud şi acum în minte vocea domnişoarei Caia, când dădeam lucrările la mate: "Herghelegiu, mută-te în altă bancă!" Sau vocea dirigintei, cu celebrele ei replici: "Gâştelor!", "Măi, pe voi de fapt vă doare unghia stângă de la piciorul drept!" sau "De ce ai cap? Ca să nu te plouă în gât, nu?".

Îmi amintesc şi orele de istorie, când Roxy şi Corina făceau baloane de săpun prin clasă şi noi ţineam mâna la gură să nu pufnim în râs. Îmi amintesc şi de profesorul de geografie care ne-a stricat lambriul şi ne uitam amândouă perplexe la el, neştiind ce să facem. Îmi amintesc în special de tine, când îmi săreai în braţe pe neaşteptate şi chicoteam în bancă de te-miri-ce.

Şi ar mai şi zilele de vară, când veneai cu Roxy la mine şi găteam tot ce găseam prin frigider (trebuie menţionată şi soneria care te-a speriat aşa de tare încât ai vrut să te ascunzi în balcon).

Şi ar mai fi şi momentele în care îţi venea să mă păruieşti pentru că aveam clonţul prea mare şi te scoteam din sărite. Şi ar mai fi multe, mult prea multe pentru a le enumera acum. Iubita mea, ce trebuie tu să ştii e că timpul trece, dar amintirile rămân. Şi noi în urma lor, pentru a ne amuza (sau plânge, după caz) de ele. Mi-ar fi imposibil să te uit vreodată. Will you... remember me? (da, da, ne uităm la film împreună ;) ).

Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.

Mare dreptate a mai avut Mircea Badea când a spus asta. Foarte mare dreptate. Mi s-au întâmplat multe lucruri în această viaţă, în această ţară minunată, dar ziua de azi m-a dat pe spate. Încep spunând că am terminat sesiunea. Prima mea sesiune. Cu bune, cu rele, s-a dus. Şi mi-am propus să nu merg acasă, în oraşul natal, până când nu aflu toate notele şi mă lămuresc când încep măririle (just in case). Şi cum mai vroiam şi o adeverinţă de RATP, mi-am spus că merg dimineaţa asta la secretariatul facultăţii şi le rezolv pe toate.
Până aici, toate bune şi frumoase. Însă când am ajuns la secretariat, ia-o pe tanti secretară de unde nu-i. O altă tanti de la altă specializare ne-a spus -într-un final- (eram mai mulţi care aşteptam ca fraierii) că "Doamna e la Policlinică de vreo oră". Mai era cam jumătate de oră până se încheia programul cu publicul. Am stat şi am aşteptat, ce altceva puteam face? Ora 12.00. Secretara de la secţia de Filosofie n-a venit, iar noi ne-am trezit daţi afară din secretariat pentru că "s-a terminat programul cu publicul". Am ieşit cu o falcă-n cer şi una în pământ şi am început să mă plimb pe la avizier, poate-poate văd ceva note. Nimic-nimic. M-am întors la secretariat (toţi ceilalţi se împrăştiaseră) şiiii.... surpriză! Venise tanti. M-am dus la dânsa şi i-am spus că aş avea nevoie de câteva informaţii. Ea s-a uitat lung la mine, ca şi cum aş fi jignit-o cu ceva, şi îmi spune "Domnişoară, programul cu publicul s-a terminat". Atât mi-a trebuit până să mă aprind şi încă puţin până să scot flăcări mai ceva ca dragonul pe care l-a doborât Harry în "Pocalul de Foc". "Dar nu aţi fost aici cât timp era programul cu publicul!". "Nu contează, domnişoară; reveniţi mâine." Bineînţeles că nu aveam nicio intenţie să revin mâine şi nu m-am lăsat până când nu am aflat ce mă interesa (oarecum, pentru că nu toţi profesorii au adus cataloagele; nu, desigur că nu, de ce ar face aşa ceva?) după care am salutat şi m-am cărat naibii de acolo.
PS: Adeverinţele pentru RATP nu se mai dau până la data de 10 martie. Nu e minunat?

Finalitate (?)

Am încercat de multe ori să ţin un jurnal. Am dat greş de fiecare dată. Fie nu aveam răbdarea necesară de a scrie în mod constant în filele sale, fie amânam momentul, fie nu-l mai găseam când aveam nevoie de el. Am încercat să postez în unul virtual pe un forum. L-am abandonat şi reluat de nenumărate ori. Acum mi-am propus să mă străduiesc din nou. Sper să fie de lungă durată. Dacă nu, am să renunţ definitiv la ideea asta. Şi gata.