De ce?

De obicei îmi place să-mi pun întrebări. Pentru că, după cum spunea şi profesorul meu de Ontologie, domnul Gherghel, aproape niciodată primul răspuns nu este cel mai potrivit. Iar atunci trebuie să mai cauţi. Şi totuşi, de ce? De ce trebuie să fiu mereu pe locul al doilea? Chiar şi când, printr-un joc tâmpit al sorţii, obţin primul loc, tot mă simt ca şi cum ar fi cineva mai bun decât mine. Tot mă simt ca şi cum aş fi în inferioritate, ca şi cum nu aş fi demnă de a mă afla pe o treaptă mai sus decât cea pe care mă aflu. Şi încerc. Încerc să urc, să nu mă împiedic, sau, mai rău, să cad. Oare ce aş prefera: să rămân unde mă aflu sau să alunec în gol? De ce trebuie însă să existe doar două variante? De ce nu pot pur şi simplu să fiu sus, acolo unde îmi doresc? Oare chiar nu merit? De ce?

Timpul trece, amintirile rămân

Uite, măi, să nu spui că te-am minciunit şi că nu mă ţin de cuvânt; nici nu te ţin pe tine departe de văzul lumii, că doar trebuie să am şi eu cu ce mă lăuda, nu? XD Da, Magda, despre tine e vorba. Regret că nu am la îndemână nicio poză cu noi două, altfel aş fi folosit-o. Regret că între noi sunt 390 km şi că trebuie să mă mulţumesc cu apeluri telefonice şi amăgirea că în curând se apropie vreo vacanţă pentru a te putea vedea din nou. După cum se vede, regret cam multe. Dar nu voi regreta niciodată anii petrecuţi împreună, veşnicile ciondăneli sau "declaraţiile de dragoste" :D. Nici nu îmi amintesc acum câţi ani ne-am cunoscut. Este foarte posibil să fi fost amândouă două mogâlneţe care urcau şi coborau scările, uitându-ne urât una la cealaltă. Tu, stăpână în blocul tău, eu, în vizită la bunici. Ce copii (şi la propriu, şi la figurat) mai eram atunci! Am ajuns cu adevărat să te cunosc abia când am "aterizat" amândouă în aceeaşi clasă. Ghinionul tău a fost că, la scurt timp după, te-ai pricopsit cu mine drept colegă de bancă, până la sfârşitul liceului. Simt cum, lent dar sigur, mă cuprinde melancolia. Ce geloasă eram când stăteai în pauză cu Luisa! Ce geloasă erai când stăteam în pauză cu Alex! Parcă aud şi acum în minte vocea domnişoarei Caia, când dădeam lucrările la mate: "Herghelegiu, mută-te în altă bancă!" Sau vocea dirigintei, cu celebrele ei replici: "Gâştelor!", "Măi, pe voi de fapt vă doare unghia stângă de la piciorul drept!" sau "De ce ai cap? Ca să nu te plouă în gât, nu?".

Îmi amintesc şi orele de istorie, când Roxy şi Corina făceau baloane de săpun prin clasă şi noi ţineam mâna la gură să nu pufnim în râs. Îmi amintesc şi de profesorul de geografie care ne-a stricat lambriul şi ne uitam amândouă perplexe la el, neştiind ce să facem. Îmi amintesc în special de tine, când îmi săreai în braţe pe neaşteptate şi chicoteam în bancă de te-miri-ce.

Şi ar mai şi zilele de vară, când veneai cu Roxy la mine şi găteam tot ce găseam prin frigider (trebuie menţionată şi soneria care te-a speriat aşa de tare încât ai vrut să te ascunzi în balcon).

Şi ar mai fi şi momentele în care îţi venea să mă păruieşti pentru că aveam clonţul prea mare şi te scoteam din sărite. Şi ar mai fi multe, mult prea multe pentru a le enumera acum. Iubita mea, ce trebuie tu să ştii e că timpul trece, dar amintirile rămân. Şi noi în urma lor, pentru a ne amuza (sau plânge, după caz) de ele. Mi-ar fi imposibil să te uit vreodată. Will you... remember me? (da, da, ne uităm la film împreună ;) ).

Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.

Mare dreptate a mai avut Mircea Badea când a spus asta. Foarte mare dreptate. Mi s-au întâmplat multe lucruri în această viaţă, în această ţară minunată, dar ziua de azi m-a dat pe spate. Încep spunând că am terminat sesiunea. Prima mea sesiune. Cu bune, cu rele, s-a dus. Şi mi-am propus să nu merg acasă, în oraşul natal, până când nu aflu toate notele şi mă lămuresc când încep măririle (just in case). Şi cum mai vroiam şi o adeverinţă de RATP, mi-am spus că merg dimineaţa asta la secretariatul facultăţii şi le rezolv pe toate.
Până aici, toate bune şi frumoase. Însă când am ajuns la secretariat, ia-o pe tanti secretară de unde nu-i. O altă tanti de la altă specializare ne-a spus -într-un final- (eram mai mulţi care aşteptam ca fraierii) că "Doamna e la Policlinică de vreo oră". Mai era cam jumătate de oră până se încheia programul cu publicul. Am stat şi am aşteptat, ce altceva puteam face? Ora 12.00. Secretara de la secţia de Filosofie n-a venit, iar noi ne-am trezit daţi afară din secretariat pentru că "s-a terminat programul cu publicul". Am ieşit cu o falcă-n cer şi una în pământ şi am început să mă plimb pe la avizier, poate-poate văd ceva note. Nimic-nimic. M-am întors la secretariat (toţi ceilalţi se împrăştiaseră) şiiii.... surpriză! Venise tanti. M-am dus la dânsa şi i-am spus că aş avea nevoie de câteva informaţii. Ea s-a uitat lung la mine, ca şi cum aş fi jignit-o cu ceva, şi îmi spune "Domnişoară, programul cu publicul s-a terminat". Atât mi-a trebuit până să mă aprind şi încă puţin până să scot flăcări mai ceva ca dragonul pe care l-a doborât Harry în "Pocalul de Foc". "Dar nu aţi fost aici cât timp era programul cu publicul!". "Nu contează, domnişoară; reveniţi mâine." Bineînţeles că nu aveam nicio intenţie să revin mâine şi nu m-am lăsat până când nu am aflat ce mă interesa (oarecum, pentru că nu toţi profesorii au adus cataloagele; nu, desigur că nu, de ce ar face aşa ceva?) după care am salutat şi m-am cărat naibii de acolo.
PS: Adeverinţele pentru RATP nu se mai dau până la data de 10 martie. Nu e minunat?