4 anişori

În ultima vreme talentele scriitoriceşti m-au cam părăsit şi, în plus, nu există ceva din ce aş putea transpune în cuvinte referitor la noi ce ţie să îţi fie străin. Dar gândul că tu ai putea crede că eu am uitat mă sperie. Oh, eu uit multe, asta nu o voi nega. De asemenea, mi se întâmplă să fac promisiuni (mie sau altora) pe care să nu le duc la bun sfârşit. Am prostul obicei de a mă lăsa pe ultima sută de metri în privinţa unui proiect. Am tendinţa de a-i răni pe cei din jurul meu, aruncând vorbe grele pe care nici eu nu le cred.





Dar niciodată n-am să uit de ziua asta şi de semnificaţia ei. N-am să-ţi promit ceva ce nu voi finaliza (eventually >.<). Nu am să mai... eto... let`s skip this one XD. Dar ce este cel mai important... ei bine, nu pot promite că nu am să te mai rănesc. Nu, nu, stai, citeşte până la capăt, te rog. Nu pot face asta deoarece nu întotdeauna va depinde de mine (sau, mai bine zis, de partea conştientă şi raţională din mine). E posibil să ajung să îţi fac rău în mod involuntar. Dar te rog să-ţi aminteşti, când se va întâmpla asta, că nu mi-aş dori niciodată să te văd suferind (and yes, this is me, asking for forgiveness).





Schimbând subiectul. Îţi vine să crezi că deja au trecut patru ani? Patru ani de la primul "bună"; trei ani de la prima listuţă de anime-uri, doi de la primul face-to-face (dolphins :X), un an de la primul "Ne vedem în Iaşi!", nici două luni de la:

Eu: "Uby... ah... azi... Kuroshitsuji II... Sebastian... n-a omorât... Ciel... ah ♥"
Tu: "Respiră, uby, respiră >:D<"

Ok, în mod cert mi-am pierdut îndemânarea. Deja la orice idee care răsare în căpşorul meu se iveşte din senin o voce care ţipă: "Clişeiiiiic!"


Ce aş putea să-ţi spun ce tu să nu ştii? Că eşti unul din cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă? "Clişeiiiiic!" Că sper să te pot strânge curând la piept? "Clişeiiiiic!" Că are să-mi fie un dor nebun de tine cât timp nu voi fi în ţară?

For the light, for the love
For the truth in your eyes
I am grateful to have such a friend by my side

Pentru că... da. Răspunsul la toate întrebările de mai sus ar fi "da".

For the tears, for the joy
For not asking me why
We can hold our hands up and reach for the sky

PS: I ♥ you!

The most foolish traveler

This is the story of the most foolish traveler in the world.

Once upon a time, there was a foolish traveler who had gone on a journey. Why was he foolish? Well, because he was fooled by everyone he met!

“Please, some money for medicine...? ”

Everywhere he went, people made up all kinds of sad stories to tell him, and the traveler fell for every one of them.

“I have a sick younger sister... ”

“I don’t have money to buy seeds to plant in my fields...”

Pretty soon, his money, his clothes, even his shoes had been cheated away
from him. However, the foolish traveler was always glad to help. For everyone of them, he’ll smile and say, “I wish you happiness.”

But by this point, the traveler was completely naked, and with nothing left to cover himself, he decided to leave the main road and travel through the dense forest, where no one could see him... But soon, he was discovered by the goblins that lived in the woods. The goblins wanted to eat the traveler’s body, so they begged and pleaded, and used kind words to try and trick him… Of course, the traveler was fooled. First, he let the goblins eat one of his legs. Then an arm. Then more and more… Before it was over, all that the traveler had left was his head. He’d even given his eyes away to the last of the goblins…

And as the last goblin was eating the traveler’s eyes, he turned and said: “Thank you, traveler. In return, I leave you this present.” What the goblin left was a slip of paper, with the word “fool” written on it. The traveler couldn’t see it. He didn’t know what it was. Even so, tears began to flow down his face. “Thank you,” he said. “This is the first present anyone ever gave me. I’m so happy. I’m so happy. Thank you.” Even without his eyes, he cried and cried great tears of joy. Then, the traveler died, with a smile on his face.

And that’s… the end of the story.
I close my eyes and think about him a little bit longer. I think about how he had given everything away, until all he had left was his head… and how at the end, he still cried for joy as he said “thank you”.
And then I realize… I feel sorry for him.
See? Loss, hardship, things like that? You can’t only focus on them. The traveler didn’t… he never thought about his own troubles at all.
I imagine that it probably does sound really foolish to some people. But I don’t think he’s foolish at all. Even though other people probably think he was being tricked; I don’t think he was. I think he did exactly what he wanted to do.
I think, more than anything, he just wanted to make other people happy.
What do you think? Really? Is that foolish? When you close your eyes and think about it, is that what it is?

© Fruits Basket (2001), episodul 11

Día Azul

¿Cuantas veces vuelve a amanecer?
Ay, dime ¿cuantas veces vuelve a anochecer?
¿Cuantas veces tiene que llover?
Ay, dime ¿cuantas veces vuelve el sol a aparecer?

Mírame a los ojos, acércate
Y dime que mañana ya no va a llover
Ah, mírame a los ojos, abrázame
Y dime que mañana podrá brillar...

Un día... ¡azul!
Un día... ¡azul!

¿Cuantas veces vuelve a soñar?
Ay, dime ¿cuantas veces voy a despertar?
¿Cuantas veces tengo que caer?
Ay, dime ¿cuantas veces me voy a poner de pie?

Mírame a los ojos, acércate
Y dime que mañana ya no va a llover
Mírame a los ojos, abrázame
Y dime que mañana podrá brillar...

Un día... ¡azul!
Un día... ¡azul!

Cuando parece que voy a estallar
Oigo tu voz y vuelvo a respirar
Cuando parece que voy a llorar
Veo en tus ojos el sol y vuelve a brillar...

Un día... ¡azul!
Un día... ¡azul!

M-am îndrăgostit de melodia asta încă de când am auzit-o pentru prima oară; acum însă mă regăsesc cu adevărat în versurile ei.

Joy.

Mda. Foarte interesant, n-am ce spune. Cu adevărat uimitor. Au schimbat arhitectura casei şi aspectul grădinii. A, da, şi au înlocuit fântâna arteziană. Însemnul contractului se află în ochiul drept al lui Alois (punem pariu că la Claude e pe mâna stângă?). Să vedem ce mai apare în continuare. Furculiţe şi cuţite pe post de arme?! Incredibil de original. O menajeră dubioasă cu părul alb (aş râde dacă n-ar fi aşa de tragic). Claude parcă e Sebastian 2, în timp ce Alois îmi pare cu mult inferior lui Ciel; acesta din urmă nu s-ar exterioriza nicicând cum o face înlocuitorul său. Ciel n-a vărsat nicio lacrimă nici măcar atunci când a fost torturat. Iar la sfârşit ne apare un fundal pe care scrie "Kuroshitsuji", după care trânteşte cineva un "II" fix în mijlocul ecranului. Uau. Spechless.
Mi-am zis că nu voi face comparaţie şi voi lua lucrurile ca atare. Dacă va citi Crissy asta, sunt sigură că îşi va da ochii peste cap, la cât am înnebunit-o pe subiectul ăsta. Dar nu pot să mă abţin. Pur şi simplu nu pot. Mi-e ciudă. Nu ştiu pe ce sau pe cine, dar mi-e ciudă. Aproape că îmi doresc să nu fi descoperit niciodată "Kuroshitsuji".

Mixed feelings

Câteodată suntem prea orbi pentru a vedea ceea ce contează cu adevărat. Uneori luăm prima opţiune ce ni se înfăţisează drept adevăr incontestabil. Deseori nu trecem prin propriul filtru al gândirii informaţii furnizate de alţii. Aproape întotdeauna ne ghidăm după ceilalţi.

Can we fly? Do I stay?
We could lose, we could fail.

Se întâmplă însă rareori să ne trezim faţă în faţă cu o situaţie improbabilă. Ce e de făcut? Suntem ceea ce vor ei să fim sau ceea ce suntem cu adevărat? Şi cum ne conştientizăm eul din moment ce am trăit atât de mult timp înghenunchiaţi de concepţiile lor?

In this moment it takes
To make plans or mistakes.

Oare ce e mai dificil de suportat? Regretul că ai făcut ceea ce era de aşteptat să faci (şi nu ce ţi-ai fi dorit) sau frica de a da greş într-o nouă şi neobişnuită situaţie?

They don`t trust you, me, we, us.

Şi te trezeşti că faci un lucru nebunesc. Şi descoperi că-ţi place. Îţi oferă o experienţă minunată, chiar sublimă, ajutându-te să te descoperi aşa cum nu te-ai gândit vreodată că ai putea fi. Dar îţi este teamă de reacţiile celorlalţi, aşa că te ascunzi.

Starting from here, let's make a promise
You and me, let's just be honest.
We're gonna run, nothing can stop us
Even the night that falls all around us.

Însă odată ce eşti descoperit, tot ceea ce ai construit începe să se dărâme. Dar acum nu mai eşti ca ei. Ştii să diferenţiezi aparenţa de esenţă, pentru ca ai fost iniţiat de cel mai nobil sentiment dintre toate. Şi atunci îndrăzneşti, pentru prima dată, să lupţi pentru ceea ce contează pentru tine.

They don't understand,
They don't understand us.

Nu-ţi mai rămâne nimic altceva decât să continui lupta, sperând că, astfel, într-un fel, îi vei face să înţeleagă.

How dare you say?
I go about things the wrong way?

Iar atunci când, într-un final, reuşeşti să te faci înţeles, iubit şi acceptat... ce bucurie mai mare există?

What do you want from me?

Hey, slow it down
What do you want from me?

Sunt conştientă că mereu am fost, sunt şi voi fi un copil. Un copil fricos care se crede o mică Xena. Un fel de prinţesă războinică care ştie întotdeauna ce vrea şi cum să obţină ceea ce vrea. Ei bine... nu prea.

Yeah I'm afraid
What do you want from me?

Nu am ştiut niciodată ce anume îmi doresc cu adevărat. Am oscilat între numeroase opţiuni de-a lungul timpului; oare am făcut acum o alegere definitivă?

It messed me up, need a second to breathe.

În momentul de faţă sunt atât de aeriană încât nici nu are rost să-mi pun întrebări atât de complicate. Nici nu sunt sigură că tastez ceva coerent.

Yeah, it's plain to see
That baby you're beautiful.

Cine eşti de fapt şi cu ce drept ai intrat precum o furtună în viaţa mea? Nu ţi-e jenă? Cum îndrăzneşti să mă zăpăceşti cu acei ochii frumoşi şi zâmbetul tău de înger?

It's me, I'm a freak (yeah)

E numai vina mea. Cine m-a pus să-mi întorc privirea în direcţia ta?

Once upon a time I didn't give a damn

Şi totuşi, nu mă pot opri din acest galop nebunesc. N-am crezut că voi ajunge să-mi pese atât de mult. Niciodată.

It messed me up (It messed me up)

Dar niciodată să nu spui niciodată.

What do you want from me?

De ce?

De obicei îmi place să-mi pun întrebări. Pentru că, după cum spunea şi profesorul meu de Ontologie, domnul Gherghel, aproape niciodată primul răspuns nu este cel mai potrivit. Iar atunci trebuie să mai cauţi. Şi totuşi, de ce? De ce trebuie să fiu mereu pe locul al doilea? Chiar şi când, printr-un joc tâmpit al sorţii, obţin primul loc, tot mă simt ca şi cum ar fi cineva mai bun decât mine. Tot mă simt ca şi cum aş fi în inferioritate, ca şi cum nu aş fi demnă de a mă afla pe o treaptă mai sus decât cea pe care mă aflu. Şi încerc. Încerc să urc, să nu mă împiedic, sau, mai rău, să cad. Oare ce aş prefera: să rămân unde mă aflu sau să alunec în gol? De ce trebuie însă să existe doar două variante? De ce nu pot pur şi simplu să fiu sus, acolo unde îmi doresc? Oare chiar nu merit? De ce?

Timpul trece, amintirile rămân

Uite, măi, să nu spui că te-am minciunit şi că nu mă ţin de cuvânt; nici nu te ţin pe tine departe de văzul lumii, că doar trebuie să am şi eu cu ce mă lăuda, nu? XD Da, Magda, despre tine e vorba. Regret că nu am la îndemână nicio poză cu noi două, altfel aş fi folosit-o. Regret că între noi sunt 390 km şi că trebuie să mă mulţumesc cu apeluri telefonice şi amăgirea că în curând se apropie vreo vacanţă pentru a te putea vedea din nou. După cum se vede, regret cam multe. Dar nu voi regreta niciodată anii petrecuţi împreună, veşnicile ciondăneli sau "declaraţiile de dragoste" :D. Nici nu îmi amintesc acum câţi ani ne-am cunoscut. Este foarte posibil să fi fost amândouă două mogâlneţe care urcau şi coborau scările, uitându-ne urât una la cealaltă. Tu, stăpână în blocul tău, eu, în vizită la bunici. Ce copii (şi la propriu, şi la figurat) mai eram atunci! Am ajuns cu adevărat să te cunosc abia când am "aterizat" amândouă în aceeaşi clasă. Ghinionul tău a fost că, la scurt timp după, te-ai pricopsit cu mine drept colegă de bancă, până la sfârşitul liceului. Simt cum, lent dar sigur, mă cuprinde melancolia. Ce geloasă eram când stăteai în pauză cu Luisa! Ce geloasă erai când stăteam în pauză cu Alex! Parcă aud şi acum în minte vocea domnişoarei Caia, când dădeam lucrările la mate: "Herghelegiu, mută-te în altă bancă!" Sau vocea dirigintei, cu celebrele ei replici: "Gâştelor!", "Măi, pe voi de fapt vă doare unghia stângă de la piciorul drept!" sau "De ce ai cap? Ca să nu te plouă în gât, nu?".

Îmi amintesc şi orele de istorie, când Roxy şi Corina făceau baloane de săpun prin clasă şi noi ţineam mâna la gură să nu pufnim în râs. Îmi amintesc şi de profesorul de geografie care ne-a stricat lambriul şi ne uitam amândouă perplexe la el, neştiind ce să facem. Îmi amintesc în special de tine, când îmi săreai în braţe pe neaşteptate şi chicoteam în bancă de te-miri-ce.

Şi ar mai şi zilele de vară, când veneai cu Roxy la mine şi găteam tot ce găseam prin frigider (trebuie menţionată şi soneria care te-a speriat aşa de tare încât ai vrut să te ascunzi în balcon).

Şi ar mai fi şi momentele în care îţi venea să mă păruieşti pentru că aveam clonţul prea mare şi te scoteam din sărite. Şi ar mai fi multe, mult prea multe pentru a le enumera acum. Iubita mea, ce trebuie tu să ştii e că timpul trece, dar amintirile rămân. Şi noi în urma lor, pentru a ne amuza (sau plânge, după caz) de ele. Mi-ar fi imposibil să te uit vreodată. Will you... remember me? (da, da, ne uităm la film împreună ;) ).

Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.

Mare dreptate a mai avut Mircea Badea când a spus asta. Foarte mare dreptate. Mi s-au întâmplat multe lucruri în această viaţă, în această ţară minunată, dar ziua de azi m-a dat pe spate. Încep spunând că am terminat sesiunea. Prima mea sesiune. Cu bune, cu rele, s-a dus. Şi mi-am propus să nu merg acasă, în oraşul natal, până când nu aflu toate notele şi mă lămuresc când încep măririle (just in case). Şi cum mai vroiam şi o adeverinţă de RATP, mi-am spus că merg dimineaţa asta la secretariatul facultăţii şi le rezolv pe toate.
Până aici, toate bune şi frumoase. Însă când am ajuns la secretariat, ia-o pe tanti secretară de unde nu-i. O altă tanti de la altă specializare ne-a spus -într-un final- (eram mai mulţi care aşteptam ca fraierii) că "Doamna e la Policlinică de vreo oră". Mai era cam jumătate de oră până se încheia programul cu publicul. Am stat şi am aşteptat, ce altceva puteam face? Ora 12.00. Secretara de la secţia de Filosofie n-a venit, iar noi ne-am trezit daţi afară din secretariat pentru că "s-a terminat programul cu publicul". Am ieşit cu o falcă-n cer şi una în pământ şi am început să mă plimb pe la avizier, poate-poate văd ceva note. Nimic-nimic. M-am întors la secretariat (toţi ceilalţi se împrăştiaseră) şiiii.... surpriză! Venise tanti. M-am dus la dânsa şi i-am spus că aş avea nevoie de câteva informaţii. Ea s-a uitat lung la mine, ca şi cum aş fi jignit-o cu ceva, şi îmi spune "Domnişoară, programul cu publicul s-a terminat". Atât mi-a trebuit până să mă aprind şi încă puţin până să scot flăcări mai ceva ca dragonul pe care l-a doborât Harry în "Pocalul de Foc". "Dar nu aţi fost aici cât timp era programul cu publicul!". "Nu contează, domnişoară; reveniţi mâine." Bineînţeles că nu aveam nicio intenţie să revin mâine şi nu m-am lăsat până când nu am aflat ce mă interesa (oarecum, pentru că nu toţi profesorii au adus cataloagele; nu, desigur că nu, de ce ar face aşa ceva?) după care am salutat şi m-am cărat naibii de acolo.
PS: Adeverinţele pentru RATP nu se mai dau până la data de 10 martie. Nu e minunat?

Finalitate (?)

Am încercat de multe ori să ţin un jurnal. Am dat greş de fiecare dată. Fie nu aveam răbdarea necesară de a scrie în mod constant în filele sale, fie amânam momentul, fie nu-l mai găseam când aveam nevoie de el. Am încercat să postez în unul virtual pe un forum. L-am abandonat şi reluat de nenumărate ori. Acum mi-am propus să mă străduiesc din nou. Sper să fie de lungă durată. Dacă nu, am să renunţ definitiv la ideea asta. Şi gata.